Lifestyle

Pavor nocturn. Ce visează fetiţa mea în timpul acestor episoade?

Se ridică brusc în şezut, ochii îi sunt larg deschişi şi în ei se oglindeşte groaza. Şi ţipă. Şi plânge. Se agită. Se luptă cu ceva şi conversează cu acel ceva. În română şi în germană. Uneori e atât de îngrozită încât pune mâinile la ochi şi la gură. Alteori aleargă prin casă şi caută să se ascundă de acel ceva ce doar ea poate să vadă.

Aşa a început.

Sunt Diana Mîndrilă şi sunt mămica unei fetiţe afectată de pavor nocturn. Sau în termeni populari – teroarea nocturnă. M-am hotărât să scriu acest articol după ce fetiţa mea a început să îmi povestească ceea ce vede în timpul unui astfel de episod. Sper ca prin asta să aduc liniştea unor părinţi care se simt neputincioşi şi înspăimântaţi de ceea ce ar putea vedea copilaşii lor.

Totul a pornit odată cu începerea grădiniţei, pe când fetiţa mea avea doar 2 anişori şi jumătate. Pe atunci nu auzisem de această afecţiune deşi am trecut şi eu prin asta când eram mică. Dar pe atunci se numea simplu: coşmar. Acum ştiu că teroarea nocturnă este mult mai mult de atât.

Am fost cu ea la doctori. Acolo mi s-a stabilit acest diagnostic. „Nu aveţi ce să faceţi decât să îi fiţi alături şi să îi vorbiţi continuu. Nu, nu se ştiu cauzele care provoacă aceste reacţii. Nu, nu există tratament.” Acestea au fost răspunsurile primite de la doctorii pe care i-am consultat.

Am început să caut singură informaţii despre pavorul nocturn. Am citit zeci de materiale şi articole cât şi experienţele altor mămici. Şi m-am înarmat cu răbdare.

Apoi am hotărât să fiu atentă la comportamentul fetiţei mele şi la toate activităţile ei de peste zi, cât şi la toate lucrurile care se petreceau în familia noastră. Am căutat factori comuni pentru nopţile în care ea era tulburată de o asemenea criză. Şi de-a lungul timpului am observat atât cauze cât şi remedii. Bineînţeles că nu funcţionează mereu, dar ajută mult.

Nopţile când somnul fetiţei mele era tulburat de teroarea nocturnă erau urmarea zilelor în care ceva era ieşit din rutina ei: o vizită a unor cunoştinţe sau atunci când noi vizitam pe cineva; o zi în care din diverse motive am sărit peste somnul de amiază; o zi în care sărbătoream ceva; diverse activităţi noi la grădiniţă; schimbarea educatoarei; schimbarea grădiniţei; cunoştinţe noi la locul de joacă etc.

În timpul pavorului nocturn de obicei o ţinem în braţe, îi vorbim, îi cântăm… uneori se întâmplă să plâng. Nu ai cum să nu fii afectat de suferinţa copilului tău atunci când nu ştii cum poţi să îl aperi de ceea ce îl sperie.

Cu timpul crizele s-au rărit. Chiar credeam că am scăpat, că am depăşit această perioadă. În câteva articole citisem că această afecţiune dispare până la 6 ani. Şi ea împlinise deja această vârstă.

Apoi a început şcoala.

Ce este de fapt pavorul nocturn?

Pavorul nocturn sau teroarea nocturnă este o tulburare a somnului care se manifestă prin trezirea bruscă într-o stare de agitaţie, teamă, groază, însoţite de ţipete şi plânsete în timp ce persoana afectată este semi-conştientă. Ea are ochii deschişi şi în unele cazuri poate chiar să răspundă la indicaţiile celor din jur, conversând şi cooperând. Într-un fel ea se trezeşte dar visul continuă să i se deruleze. De obicei, o astfel de criză începe în timpul trecerii din prima etapă a somnului către somnul profund, mai exact după aproximativ o oră de la momentul adormirii. Prin urmare, mi s-a recomandat să trezesc fetiţa pe jumătate după cca 40 – 50 de minute după ce a adormit. Şi funcţionează adesea. Dar alteori nu fac decât să amân momentul.

Ce visează fetiţa mea în timpul unui episod de pavor nocturn?

Crizele au revenit încă din prima zi de şcoală mult mai violente ca până acum. Ne-a luat pe nepregătite şi am fost extrem de afectaţi. A durat şi mai mult decât de obicei. Un sfert de oră a ţipat într-una şi a tremurat îngrozită. Dar dimineaţă am avut surpriza ca ea să dorească să vorbească despre acest episod. Îşi amintea tot. Cum s-a speriat, ce a visat, cum am luat-o în braţe şi cum am încercat să o calmăm. La fel şi în următoarele zile.

Pot în acest moment să vă povestesc trei vise din timpul episoadelor de pavor nocturn ale fetiţei mele.

Visul 1. Ea aşază pietricele în rând şi la un moment dat pietricelele care urmează să fie aşezate se înmulţesc tot mai mult şi ea nu mai face faţă să le aşeze. Asta o copleşeşte atât de tare încât o înspăimântă.

Visul 2. Ea e la cantină şi aşteaptă să îşi primească porţia de piure de cartofi. Deşi ea specifică că doreşte doar 2 linguri cu piure, cineva tot continuă să pună piure în farfuria ei astfel că se formează un munte de piure care continuă să crească tot mai mult, umplând camera, şi ea se îngrozeşte.

Visul 3. Ea se află într-o încăpere în care plutesc frumos numere. Însă fiecare mişcare pe care o face ea, provoacă unde care fac ca numerele să se mişte tot mai repede şi să se învârtească în jurul ei cu viteză ameţitoare şi intră în panică. În acest vis ea a fost neobişnuit de conştientă şi ne impunea şi nouă să ne mişcăm foarte încet ca să nu „alerge” numerele. Ne-a cerut să o luăm în braţe dar fără să facem mişcări bruşte. Şi noi ne-am conformat.

Cum am interpretat eu aceste vise şi cum m-a ajutat să ştiu ce se află în spatele crizelor ei?

Înainte de toate trebuie să specific că fiecare element din vise face parte din lucrurile pe care fetiţa mea le adoră. Pietrele. Le iubeşte! De fiecare dată când iese din casă se opreşte şi culege pietre de diferite mărimi. Buzunarele ghiozdanului şi a hainelor sunt mereu pline cu pietre. Le adună, le pictează, le lipeşte, le ţine în diferite cutiuţe. Piureul de cartofi. Ar putea mânca fără oprire. La orice oră. Şi numerele. De mică a fost atrasă de ele. Numără tot ce înşiruie: păpuşi, mingi, pietre, jucării, cartofii din ciorbă etc.

Deci lucrurile pe care ea le iubeşte, noaptea se transformă în obiectul terorii.

Cel mai sugestiv vis mi s-a părut cel cu pietrele. Faptul că ea în vis le aşază şi o sperie că ele se înmulţesc încât nu le mai poate ordona spune totul despre cum este ea. Un copil care vrea ca totul să fie perfect. Şi asta mă face să mă întreb: ce am făcut eu ca să îi insuflu acest stres?

 O sperie imperfecţiunea aşa că ultima perioadă i-am dedicat mai mult timp şi m-am focalizat pe a-i arăta cât de frumoase pot fi lucrurile imperfecte.

Am schimbat şi atitudinea mea în timpul crizelor ei. Dacă înainte îi repetam că sunt lângă ea, că e în siguranţă, că nu e nimic rău în casa noastră, că ea e stăpână în casa asta şi să alunge tot ce vede pentru că are acest drept, acum am o altă abordare. Când începe criza de pavor nocturn sunt atentă la ceea ce vorbeşte, încerc să intuiesc în ce situaţie se află şi să o ajut să rezolve problema, implicându-mă în conversaţii cu ea. Aseară striga plângând să nu îi mai pună. Aşa că am repetat şi eu să nu îi mai pună şi am asigurat-o că nu îi va mai pune nimeni nimic în plus. Am mângâiat-o pe spate repetând toate astea şi s-a calmat mult mai repede ca înainte.

Însă cel mai bun remediu este trezirea parţială de două sau trei ori după ce adoarme, la perioade de 30 – 45 de minute, spre exemplu: dacă ea adoarme la ora 20:30 o trezesc întâi în jurul orei 21:15 apoi la 22:00 şi uneori încă o dată la 22:30, folosind scuze drept întrebări precum: „Nu ai nevoie cumva să mergem la baie?” sau „Nu ai vrea să bei puţină apă?” Şi îi dau pupici şi îi mai masez puţin spatele. Iubeşte să o masez pe spate; Apoi mă pot culca şi eu, relativ liniştită. Spun relativ pentru că de când fetiţa mea este tulburată de acest pavor nocturn, nopţile sunt mereu pline de griji şi somnul destul de „iepureşte”, la fiecare mişcare a ei având tendinţa să ne trezim şi noi.

Concluzii

Ne simţim adesea frustraţi. Ne temem să o lăsăm să doarmă în cameră separată pentru că este posibil să nu o auzim şi s-ar putea răni. Suntem adesea obosiţi şi avem reţineri atunci când trebuie să rămânem peste noapte undeva sau atunci când trebuie să călătorim şi să mergem în concedii. Dar ne-am obişnuit să trăim cu asta. Ştim că va dispărea la un moment dat.

Probabil că vă întrebaţi de ce am ales să vă scriu despre toate acestea.

Am scris acest articol pentru că ştiu că nu sunt singură. Ştiu că mai sunt zeci, sute, mii sau chiar şi mai mulţi părinţi care se confruntă cu aşa ceva. Şi lor mă adresez şi le spun: Nu sunteţi singuri! Suntem mulţi şi reuşim să facem faţă situaţiei chiar şi atunci când credem că nu vom putea.

De ce am ales să vă împărtăşesc un lucru atât de intim precum visele care o sperie pe fetiţa mea? Pentru că groaza mea cea mai mare era că ea vede lucruri cu adevărat înfricoşătoare iar eu mă simţeam îngrozitor de neputincioasă nefiind în stare să o apăr de ceva ce nu eram capabilă să văd. Mai auzisem şi varianta că fiecare copil are harul de a vedea mai mult decât noi, adulţii, că pot recepta prezenţe divine sau spirite şi câte altele… deşi am râs când am auzit asta, observând în timpul crizelor oroarea din ochii ei, am avut tendinţa să dau crezare acelor vorbe. Acum trec mai uşor peste aceste terori nocturne ştiind că lucrurile care o sperie în acel moment nu sunt aşa cum credeam. Sper ca asta să vă ajute şi pe voi. Fiţi calmi, vorbiţi copiilor şi aveţi răbdare.

Am fost şi eu un copil tulburat de pavor nocturn.

Depăn un ghem de aţă pe clanţa uşii. La un moment dat aţa parcă prinde viaţă şi începe să se ruleze pe clanţă cu o viteză atât de mare încât abia o mai puteam vedea. Observ cu groază doar cum se măreşte bulbul de aţă de pe mânerul gri. Tot mai mare, mai mult, imens, umple camera, mă sufocă… şi ţip ridicându-mă din pat şi fug spre uşa care duce afară.

Aţi ghicit. Ziua iubeam să mă joc cu ghemuri de aţă.

un articol de Diana Mîndrilă

Articolul anterior Articolul urmator

S-ar putea sa iti placa si

Nu sunt comentarii

Lasa un comentariu