La an nou, rubrică nouă în revista noastră! Pentru că am decis ca anul acesta să vorbim mai puţin despre “succes” şi mai mult despre “bine”, deschidem o nouă serie de articole despre Oameni remarcabili, oameni care pun binele altora mai presus de binele propriu, cu nimeni altul decât… Marius Simionică.
Marius este “omul simplu”, aşa cum îi place să-şi spună, care a reuşit să schimbe destine şi să salveze la propriu vieţi, mobilizând o comunitate de mii de oameni fără să ceară nimic. Cum e posibil? Ne-a spus chiar el în interviul următor!
R: Marius, mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră la interviu. Pentru cei care nu te cunosc, spune-ne, te rog, cine este Marius Simionică?
Marius Simionică: Marius Simionică este un om extrem de simplu, poate unul dintre cei mai simpli oameni care au reuşit să creeze comunităţi în jurul activităţii lor. Atunci când am venit pentru prima dată în Anglia, în 2009, eu am lucrat la o spălătorie auto, practic am făcut tot felul de munci, am avut şi propriile mele firme, am lucrat şi în armată, am fost în legiunea străină… am făcut multe lucruri, dar am fost mereu un om simplu care şi-a dorit să facă mai mult şi să fie mai mult.
R: Cum a fost plecarea ta în străinătate? De ce ai ales să te stabileşti în Marea Britanie?
Marius Simionică: Periplul meu în străinătate a început în anul 2005, dar din 2009 am ales să mă stabilesc în Anglia şi acum deja mă simt acolo ca acasă. La vremea respectivă, nu existau atât de multe informaţii peste tot şi oamenii se aflau deseori în impas. Atunci mi-a venit ideea să ofer eu gratis informaţiile pe care le aflam din surse sigure, aflându-mă în diverse situaţii, pentru a ajuta comunitatea. Am format grupuri şi pagini gen: Români în UK, Români în Anglia, Români în Londra… etc. unde postam aceste informaţii necesare traiului zilnic gratuit şi astfel am devenit cunoscut. De aceea, în momentul în care am început activitatea în acte de caritate şi voluntariat, nu am fost străin de oamenii care au dorit să mă susţină, ei ştiau cine sunt: eram numit “băiatul cu informaţiile”.
R: Care a fost primul caz umanitar al tău şi cum ai ajuns la acest nivel?
Marius Simionică: Primul caz umanitar a apărut în 2017: o mămică cu doi copii rămaşi în stradă, pe care îi ajutasem anterior cu dosarele pentru alocaţii, ce voiau doar să se întoarcă acasă. I-am ajutat, le-am plătit o noapte la hotel, bilete de avion şi toată “distracţia” m-a costat 800 de lire. Am povestit apoi pe grupuri despre asta, punând accent pe cât de important este să fii informat atunci când pleci la drum, pentru a nu ajunge în astfel de situaţii, iar oamenii s-au oferit să-mi trimită fiecare câte puţin pentru a-mi răscupăra cheltuiala. S-au strâns peste 2000 de lire şi atunci mi-a venit ideea pentru prima dată să donez banii mai departe. Nu pentru că eram bogat sau sărac, dar nici nu mă puteam plânge şi am considerat că ar prinde mai bine daţi unui copil care chiar are nevoie de ei. Am găsit un copil cu care ţin legătura şi în ziua de azi, un copil cu o boală de piele foarte gravă, care are nevoie de creme speciale, bandaje şi haine speciale, dar nu i-am trimis banii (pentru că mi-am format încă de atunci un principiu: nu ajut cu bani, ci cu ce îi e necesar omului), ci i-am cerut să îmi spună de unde să cumpăr ce are nevoie, am cumpărat, am mers în vizită pentru a verifica cazul şi i-am dat toate cele necesare pentru o perioadă de circa 7 luni. Apoi am venit şi am povestit comunităţii. Oamenii au fost încântaţi şi aşa a început să se rostogolească bulgărele, să apară cazuri noi, idei noi şi am ajuns să fac asta. Am pornit de la 30 de ghiozdane şi câteva zeci de pachete pentru bătrâni şi am ajuns la echipe de voluntari care fac liste cu sute de persoane pe care le ajutăm în campanii. Dar eu nu mi-am propus să fac voluntariat, să fac toate lucrurile pe care le fac, ele pur şi simplu au venit spre mine, oamenii m-au împins de la spate.
R: Cum ai ajuns la construcţia caselor – un nivel greu de atins şi de manageriat?
Marius Simionică: Nu mi-am imaginat, nici nu m-am gândit vreodată că am putea să facem o casă. Pur şi simplu am găsit o mămică cu şase fetiţe care locuiau într-o magazie de lemne cu celofan în geam şi uşi, toate bolnave. Noi am mers la ele ca să le schimbăm uşa şi geamul, dar când le-am văzut în ce stare erau am chemat salvarea, au stat vreo două săptămâni la spital şi apoi am decis că nu le mai pot duce tot acolo. Aşa că prima dată le-am dus pe toate la mine acasă, la mama, unde au şi stat o lună de zile, până am găsit o soluţie. Am ieşit şi am povestit din nou în comunitate şi oamenii au spus: “Hai să le facem o casă!” Am spus: „Staţi, că nu e atât de simplu, e totuşi o casă, nu au nici teren…“, dar ei au insistat şi aşa a apărut prima casă din proiectul „Casa Marius şi prietenii“. Iată-ne ajunşi acum să vorbim despre casele numărul 14 şi 15, case pe care le construim la începutul acestui an.
R: Faceţi această activitate de 7 ani, aţi întâmpinat vreodată probleme, situaţii neplăcute?
Marius Simionică: Sigur, am trecut prin asta. Unii mi-au promis sponsorizări, oameni foarte serioşi care mi-au dat o parte din sponsorizare, am demarat proiectul şi ulterior nu am mai reuşit să dau de ei. Ori noi când intrăm în legătură cu cei pentru care facem lucruri trebuie să fim 100% siguri că putem finaliza proiectul, pentru că oamenii aceia îşi pun speranţele în noi. Slavă Domnului, toate proiectele noastre au fost realizate în totalitate întotdeauna, dar mereu am căutat soluţii fără să expun public astfel de situaţii. Oamenii însă, trebuie să înţeleagă că şi în voluntariat e ca şi în afaceri. Dacă ai spus ceva, trebuie să te ţii de cuvânt, caracterul tău este expus şi în domeniul caritabil la fel de mult ca şi în domeniul de business.
R: Ce te-ar face să te opreşti din ceea ce faci?
Marius Simionică: Am primit întrebarea asta de multe ori. În momentul în care aş simţi că nu mai sunt susţinut, m-aş retrage uşor fără să fac vâlvă şi mi-aş vedea de treaba mea. Sau, Doamne fereşte, probleme de sănătate, dar şi aşa aş încerca să continui prin voluntarii pe care îi avem. Cu toate acestea, faptul că am reuşit să strângem peste 1.000 de membri pe Patreon este o mare realizare, sunt atâţia oameni lângă noi şi acest lucru spune multe despre încrederea pe care aceştia mi-o acordă.
R: Care este satisfacţia supremă pe care voluntariatul ţi-o oferă?
Citeşte articolul integral în revista Leute MAGAZIN, ediţia 1/2024! O poţi comanda AICI!
Nu sunt comentarii