Ştiu că suntem nişte milioane de români plecaţi în străinătate. În diaspora, că avem şi cuvânt specific, să îl folosim. Mă gândeam cum a evoluat toată mişcarea asta de înstrăinare de-a lungul anilor.
Îmi amintesc că atunci când eu eram la şcoală plecau vecinii mei din sat, cei mai mari decât mine, majoritatea băieţi. Plecau ca să strângă bani să-şi ia o maşină, să câştige mai bine decât ar fi putut câştiga în cel mai apropiat oraş şi, oricum, nu prea erau locuri de muncă.
Studiile superioare… nu erau o opţiune pentru prea mulţi dintre ei din diverse motive sociale, economice, etc. Era bine, stăteau o vreme, veneau în concedii frumos îmbrăcaţi, mult mai bine îngrijiţi şi cu maşina visată. Dar anii treceau… tânjeau apoi după ce aveau cei de vârsta lor, dar care nu plecaseră – familii, soţii, copii.
Mai târziu lucrurile s-au schimbat, în locul tinerilor au luat calea străinătăţii cuplurile. Majoritatea munceau împreună zi-lumină ca să strângă bani pentru o casă, un cămin în care visau să-şi crească copiii şi să le ofere condiţii de trai pe care ei nu le-au avut. Unii s-au întors, şi-au construit căsuţa mult visată, alţii nu.
Apoi au plecat mamele, pentru că locurile de muncă erau tot mai puţine şi lipsurile tot mai mari. Copiii au rămas în grija bunicilor sau ale rudelor, mamele au mers să îngrijească alţi copii sau alţi „părinţi”.
În acelaşi timp au plecat taţii, mulţi la muncă în construcţii sau în agricultură, din acelaşi motiv ca şi mamele, să trimită bani acasă. Banii ar fi suplinit lipsurile, nu şi afecţiunea. În timp… rezultatele au fost şi sunt dezastruoase.
Însă, de cel puţin 5 ani (aşa cred eu, se poate chiar mai mult) se întâmplă ceva, nu trist, de-a dreptul dramatic. Pleacă din ţară familii întregi. Tineri cu copii şi chiar cu bunici. Şi nu mai pleacă după bani, unii lasă în urmă mici averi. Şi nici din cauza lipsei locurilor de muncă nu mai pleacă, alţii renunţă la propriile afaceri, la joburi bine plătite, bunicii sunt deja la pensie. Ştiţi de ce cred eu că pleacă? De frică! Da, da, de frică. Pentru că în ultimii ani „Sistemul” dă rateu după rateu şi victimele, de fiecare dată, sunt oameni nevinovaţi. De la #Colectiv încoace nu s-a schimbat nimic. Nici după apelul la 112 al fetei din Caracal, nici după protestele cu sute de mii de oameni, şi de fapt niciodată. A trăi cu frica de boală, de orice natură, este crunt. A trăi cu frica de o justiţie coruptă este la fel de greu şi dureros. A trăi cu frica în sân la orice pas, la fiecare colţ de stradă, este înspăimântător. Astea sunt fricile noastre, ale celor care am plecat. Atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri.
Întoarcerea este la un pas, dar cine şi-ar mai asuma riscul? Încearcă cineva să oprească emigrarea asta în masă? Că după refugiaţii din calea războaielor, cred că suntem pe podium, ca număr de emigranţi… Asta înseamnă depopularea unei ţări şi apoi îngenuncherea ei! Ori asta este foarte trist.
sursa foto: VectorStock.com
Nu sunt comentarii