Lifestyle

Hai să nu mai fim perfecţi!

Prefer să-mi amintesc ochii senini şi râsul zgomotos al cuiva drag, mai degrabă decât zâmbetul perfect şi privirea glacială. 

Prefer să vorbesc liber şi deschis, să mă exprim aşa cum simt, mai degrabă decât să-mi cântăresc fiecare cuvânt înainte de a deschide gura, doar pentru a impresiona pe cineva. 

Dacă nu sunt suficientă pentru acel cineva aşa cum sunt eu, autentică, veselă şi deseori cu capul în nori, atunci nu merită să ne suportăm reciproc. 

Prefer să nu spun întotdeauna lucrurilor pe nume. Nu pentru că nu aş putea, ci pentru că, aşa cum spune tatăl meu, e “mai sănătos” să faci pe prostu’ şi să-ţi vezi de treabă, decât să lupţi cu morile de vânt. 

Prefer să mă înconjor de oameni care nu se tem să greşească şi să-şi asume greşelile, mai degrabă decât de aceia care nu încearcă nimic, sperând să nu facă vreun pas pe lângă şi rămân astfel în mediocritate. 

Cine nu munceşte, nu greşeste, nu? Dar nici nu trăieşte cu adevărat. 

Dacă râd sau plâng, o fac din toată inima. Nu îmi permit să-mi bat joc de ceea ce simt, muşamalizând nişte trăiri care nu fac altceva decât să mă facă umană. Îmi ştiu slăbiciunile, îmi recunosc vulnerabilităţile, dar îmi şi port mândră atuurile. 

Să fim vulnerabili nu este greşit, fiindcă suntem oricum, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Nici să fim puţin mai slabi sau mai plinuţi, nici să iubim sau să nu… pe cineva. 

Să fie dezordine în casă în timp ce eu citesc toată ziua sau mă joc cu copiii; sau să stau pe canapea la filme unul după altul, ronţăind tot felul de nimicuri, nu este ceva de neiertat. Este o realitate de weekend poate. 

Să mâncăm cartofi prăjiţi cu ketchup şi să râdem cu gura până la urechi nu este “o crimă”. Este o bucurie a momentului, la care avem dreptul din când în când.

Să citim, să iubim şi să trăim aşa cum ne place, ce ne place şi să nu ne fie ruşine cu asta este mare lucru.  Prefer să trăiesc cu adevărat, mai degrabă decât să fiu cineva pe care nu îl cunosc.

Prefer să am printre prietenii mei oameni cu suflet, mai degrabă decât oameni cu şcoli înalte. Pentru că nicio echipă de olimpici la mate sau istorie nu te poate ridica de jos, atunci când cazi, ci o vorbă bună venită de la un om blând sau o îmbrăţişare sinceră, fără prea multe cuvinte. 

Prefer să rămân un copil, să am frici şi să mă bucur de lucrurile mărunte. Să visez şi să caut noi experienţe, să îndrăznesc fără să stau prea mult pe gânduri, mai degrabă decât să-mi analizez fiecare mişcare până la punctul de a renunţa să mai fac ce-mi place, pentru că nu ar fi potrivit.

Să pozăm ca fiind perfecţi este o mare greșeală. Ne inducem această “necesitate” care nu ne este de niciun folos.

Nu perfecți trebuie să fim, ci fericiți. 

Articolul anterior Articolul urmator

S-ar putea sa iti placa si

Nu sunt comentarii

Lasa un comentariu