Lifestyle

Cum am regăsit România?

Paradoxală. Acesta este răspunsul la întrebarea din titlu. La revenirea în ţară după un an şi câteva luni de la mutarea în Germania, am regăsit România mea aşa cum am lăsat-o…

…familia unită ca un bulgăre de iubire în care m-aş ascunde ori de câte ori mi-e dor şi greu; prietenii ca nişte licurici, care mi-au luminat serile; casa ca o oază de linişte şi tihnă, libertate şi apartenenţă. Că aşa suntem noi oamenii construiţi, cu simţul apartenenţei, la grup, la familie, la locuri… Ne ataşăm de ele prin momente petrecute acolo şi prin amintiri.

Casa părintească – un colţ de rai

Prima săptămână a concediului mi-am petrecut-o la casa părintească, într-un sat “fundătură” cum se spune pe la noi, unde datele mobile nu au nicio şansă de a te atrage în lumea virtuală. Aşadar câteva zile bune m-am deconectat şi la propriu şi la figurat. Recunosc că am atins din instinct câteva “iconiţe” de pe telefon, dar dezamăgirea şi deopotrivă uşurarea au venit în secunda doi, când mi se reamintea că NU AM INTERNET! :)))

Acolo a fost frumos. Încă de la sosire am observat marea realizare a actualei administraţii locale şi anume asfaltarea drumului de acces în sat. De peste 20 de ani era cap de listă în promisiunile electorale. În sfârşit, m-am bucurat. Nu prea tare că e pus de mântuială şi deja apar gropi, dar fie…! Mai sunt câţiva mici “paşi” spre evoluţie, dar nu demni de menţionat. Departe oricum de secolul în care trăim efectiv.

Prea mult gunoi…

În schimb, odată cu revenirea la “civilizaţia” de la oraş a venit şi agitaţia, nervii, lehamitea, ciuda, neputinţa. Toate stările care au contribuit la plecarea noastră. Nu o să dau exemple concrete, le ştiţi şi voi, sunteţi sătui de răspunsuri în doi peri de la unii vânzători, de umilinţa că eşti la cumpărături în magazinele lor şi practic “îi deranjezi”, de traficul halucinant de agresiv, de vorbele urâte auzite la tot pasul şi de gunoi. Mult gunoi. Gunoi în parcări, gunoi pe stradă, gunoi pe câmp, gunoi şi iar gunoi. Până şi în oamenii care le spun propriilor copii: “Nu mă mai f…e atâta la cap”, “Taci, că te joc în picioare”… şi în aceştia eu tot gunoi văd.

Da, asta am regăsit în România noastră paradoxală. Constat că în bula mea, cu familia, prietenii şi locurile mele sunt în siguranţă, într-un ambient plăcut, dar odată ce trec pragul spre lumea din afară e jalnic. Prea puţin zâmbet, nimeni nu salută, nici nu răspund la salut cu toţii, priviri suspecte şi o încrâncenare continuă, o grabă, o frustrare dureroasă planează asupra majorităţii.

Un ochi râde, altul plânge, doar că plânsul doare la gândul că speranţa mea moare încet-încet.

Articolul anterior Articolul urmator

S-ar putea sa iti placa si

Nu sunt comentarii

Lasa un comentariu