Lifestyle

Cu ochii uzi… de dor

Nu e uşor să recunoşti când pici. Căci toţi bravăm, suntem puternici şi chiar destoici în lupta cu dorul…

Dar zilele trec, lunile la fel şi se adună undeva, într-un colţ de suflet, un dor perfid. De la scânteia mică, la flacăra timidă ce pâlpâie din când în când, căci nu-i dăm voie la mai mult, devine deodată un foc mistuitor. Şi arde aşa de tare, încât ochii încearcă disperaţi să-l stingă cu lacrimi.

Nu ştiu de ce sperăm că nişte lacrimi timide, şi oricum amare, ar putea stinge aşa o vâlvătaie. Apoi că, odată plâns, dorul trece. Ei bine, nu. E tot acolo, se-ntoarce în mocnire şi aşteaptă cuminte următoare ocazie să răzbată.

În cazul meu, dorul arde mai tare de sărbători. De orice sărbătoare,dar cele mai importante dor mai tare. Pentru că atunci năvălesc amintirile. Şi ele păcătoase, ne fac un rău pe care totuşi îl iubim, căci noi le chemăm înapoi şi ne legăm de orice mic detaliu al vieţii să spunem: Mai ţii minte…?

Şi da, toate dorurile şi toate amintirile ne dor şi în acelaşi timp ne vindecă, unele de răceală, altele de uitare. Căci nu aş putea trăi fără dor, el e de fapt iubire şi viaţa fără iubire este haos. Iar fără amintiri… cum? Când ni-s rădăcini? Ne-am pierde orice urmă de vlagă şi de viaţă.

Cu ochii uzi, încercând să sting dorul, tot caut amintiri, pe care le aduc în ceea ce e Azi, cu poveştile şi oamenii de odinioară. Căci noi… nu lăsăm pe nimeni în urmă! Dragi bunici, străbunici, vă iubim!

Mi-e dor de dorul dorului…

Mă voi întoarce
La vremea copilăriei mele,
Dar nu voi mai găsi
Ce am părăsit cândva.
Voi pleca urechea
Spre inima trecutului,
Dar, vai, nu voi mai afla
Ce am iubit cândva.
Voi rătăci şoptind
Mi-e dor de tot ce a fost
Bine, frumos şi adevărat,
De liniştea copilăriei.
Mi-e dor de dorul dorului.

Ştefan Popa

#joiamare

foto: https://www.crestinortodox.ro/
Articolul anterior Articolul urmator

S-ar putea sa iti placa si

Nu sunt comentarii

Lasa un comentariu