Ziua Internațională a Familiei, sărbătorită în fiecare an pe 15 mai, ne oferă prilejul de a reflecta la legăturile profunde care ne definesc și ne dau sens — în viață și în artă. Familia nu este doar un spațiu de sprijin și iubire, ci și o sursă de inspirație, un teren fertil pentru introspecție și creație.
Cu ocazia participării lor la un eveniment literar în Berlin, în urmă cu aproximativ o lună, am avut bucuria de a sta de vorbă cu Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu — doi scriitori remarcabili și, în același timp, parteneri de viață de aproape trei decenii. Discuțiile au avut loc separat, într-un cadru calm și personal, fiecare dintre cei doi vorbind sincer despre experiența de a trăi și de a crea alături de celălalt.
Am ales să reunesc într-un singur articol gândurile și emoțiile lor, pentru a contura un portret comun — intim, cald și autentic — despre ce înseamnă familia pentru doi oameni care au influențat generații prin cuvintele lor.
- Cum reușiți să păstrați echilibrul între viața de familie și chemarea constantă a literaturii?
Ioana Nicolaie: Cu foarte multă disciplină și cu mici sacrificii, pe care nici nu le percep ca fiind adevărate sacrificii. Cât timp pot scrie, nu-mi mai pasă dacă mi-e foame sau sete. Pentru mine este esențial să am timp pentru scris și sunt recunoscătoare atunci când îl am. Toată viața m-am luptat să obțin acest timp de lucru. Cu toate acestea, a fost mereu cel pe care l-am pus pe locul doi, pentru că mi s-au părut mai importanți ceilalți – familia, cei din jur. Dar nu am vrut să renunț și n-am renunțat.
Mircea Cărtărescu: Nu am niciun fel de probleme în privința asta. Ioana și cu mine nu suntem doi scriitori când suntem acasă și în familie, ci suntem doi oameni obișnuiți. Avem aceleași bucurii și aceleași probleme ca toți oamenii care formează o familie, indiferent de mediul social, indiferent de profesie și așa mai departe. Deci, faptul că noi suntem scriitori nu are niciun fel de influență asupra vieții noastre obișnuite. Eu aș fi putut fi zidar, iar Ioana țesătoare, și am fi avut exact aceeași viață.
- Există momente în care uitați că sunteți doi scriitori cunoscuți și deveniți pur și simplu doi oameni care se bucură de o cafea, o plimbare, un râs împreună?
Ioana Nicolaie: Noi nu trăim cu ideea că suntem doi scriitori cunoscuți. Suntem, pur și simplu, doi oameni care sunt împreună de 27 de ani – au trecut ca o clipă. Niciodată n-a contat că suntem scriitori. Povestea asta cu „scriitorii cunoscuți” e ceva absolut secundar. Aș vrea, însă, să adaug ceva colateral. Mircea este un scriitor iubit și admirat în toată lumea. Noi am intrat în literatură la vârste și în perioade diferite, nu am concurat niciodată. El e într-o altă cursă decât a mea. Ne despart niște ani, suntem în contexte diferite.
Pentru mine, a fost foarte greu să conving în literatură fiindcă eram soția lui – și aici apare un clișeu. Cu 20 de ani în urmă, nimeni nu-mi dădea vreo șansă. Am avut chiar o conversație telefonică în care un scriitor mi-a spus direct: „Draga mea, tu de ce mai scrii? Nu-ți dai seama că nu ai cum să faci literatură trăind cu Mircea Cărtărescu în casă? Soția mea scria înainte să ne căsătorim, dar de când e cu mine nu mai scrie nimic. Nu încap doi scriitori în aceeași casă.”
Poate că nu încap doi scriitori, dar încap doi oameni. Iar acei doi oameni suntem noi. Și sunt recunoscătoare că am parcurs acest drum împreună. E un mare noroc al vieții să îți găsești un om care să-ți semene.
Mircea Cărtărescu: Ați nimerit-o cu cafeaua. Într-adevăr, cafeaua de dimineață este un ritual pentru noi, e cel mai plăcut moment al zilei, când ne întâlnim în living, facem cafeaua și stăm o oră de vorbă. Așa începe fiecare zi a noastră. Discutăm despre ce trebuie să facem în continuare. Fiecare are atribuțiile lui – sunt taxe de plătit, note de plată, programări la medic sau la service și altele asemenea. Exact cum v-am spus, e chiar ceea ce face fiecare om în familia sa. E un moment foarte, foarte plăcut. Noi avem pisici – am avut patru, acum au rămas trei – și ele vin călare pe noi cât stăm cu cafelele. Una se ghemuiește în poală la mine, două la Ioana sau invers. Suntem, într-un fel, o familie lărgită, care îi include și pe Gabriel, fiul nostru – cât mai vine pe la noi – și pisicile, membri importanți ai familiei.
- Cum a influențat copilul felul în care priviți lumea și scrieți?
Ioana Nicolaie: Acum avem un băiat mare, are 22 de ani. E poet, a publicat o carte de debut, dar este diferit de noi. Nu vrea să fie în lumina reflectoarelor, nu-i place să apară în public, nu dă interviuri. Este mai retras – și e de înțeles, chiar admirabil. Eu cred că acest fel de a fi are de-a face cu o formă de puritate, o curățire interioară. Pentru el, literatura este o necesitate, ca respirația. Nu vrea recunoaștere. A publicat un volum de poezie și probabil va mai scrie. Studiază științe cognitive, îl interesează inteligența artificială – lucruri specifice generației lui. Ce am învățat de la el? Enorm. Îi datorez literatura pentru copii – n-aș fi scris-o altfel. Îi datorez „Cerul din burtă”, îi datorez multe. Am trăit o experiență pe care nu aș fi avut-o fără el. Și îi datorez și multă bucurie, chiar și atunci când aceasta a venit umbrită de griji materne. Sunt fericită că fac parte din viața lui.
Mircea Cărtărescu: Un prieten de-al meu, când i s-a născut copilul, spunea: „De-acum încolo nu îmi mai permit să mă calce o mașină pe stradă!”. Într-adevăr, de când ai un copil, nu-ți mai permiți să nu fii acolo! Este cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea cineva. Și, cine nu a avut copii, nu poate, cred eu, simți pe deplin această nouă responsabilitate. Nu e numai să-l hrănești, să participi la binele lui fizic și moral, dar și să creezi acea atmosferă în care el să se poată dezvolta pe deplin. Și, pe măsură ce crește, problemele mici de la început devin probleme mari. Dar asta este frumos când ești părinte: că este o împletitură de bucurie și de îngrijorări, neînțelegeri și de necazuri, din care e alcătuită, până la urmă, țesătura vieții.
- Ce înseamnă să fiți unul altuia primii cititori?
Ioana Nicolaie: Suntem primii cititori doar când cartea este gata. Niciodată nu știm la ce lucrează celălalt. Mircea nu știe ce scriu eu și nici eu nu știu ce scrie el. Ne arătăm manuscrisele doar atunci când sunt în forma finală, înainte de a fi trimise la editură. Este important să ai un prim cititor foarte bun, care să-ți spună sincer ce ar mai putea fi îmbunătățit – poate titlul, poate începutul cărții. De exemplu, o editură mi-a sugerat să încep cartea cu ultimul capitol, dar nu am fost de acord. Cartea era așa cum mi-am dorit-o și așa a rămas. Un prim cititor bun nu te poate menaja. Trebuie să-ți spună exact ce e vulnerabil – iar asta contează.
Mircea Cărtărescu: Noi nu arătăm textele pe care le scriem decât atunci când am terminat o carte. Deci, eu nu știu acum ce scrie Ioana și nici ea nu știe ce scriu eu, dar, în momentul în care terminăm o carte, o ducem celuilalt. Ioana îmi citește textele, eu pe ale ei, și ne așteptăm la sinceritate, firește, nu una brutală, pentru că nu ne permitem să ne rănim unul pe altul – doar la obiecții și sugestii despre cum s-ar putea îmbunătăți cartea.
- Ce ați învățat unul despre celălalt care v-a îmbogățit ca oameni și ca artiști?
Ioana Nicolaie: Suntem împreună de mult timp. Cum spuneam, semănăm foarte mult – ne-am născut chiar în aceeași zi, avem aceleași pasiuni. Ce mi-e foarte clar, și poate fi de ajutor și altora, este că o relație frumoasă se menține prin umor. Dacă râzi cu celălalt, dacă te distrezi, e ceva nemaipomenit. Noi râdem mult, deși scriem lucruri grave și avem teme apăsătoare în literatură. Suntem implicați social, mergem în stradă când trebuie, suntem mereu de aceeași parte a baricadei. Suntem solidari în tot ce facem. Probabil că asta a contat cel mai mult – solidaritatea.
Mircea Cărtărescu: Nu prea am învățat multe despre Ioana de-a lungul timpului, pentru că am știut de la început. Important este ca partenerul tău să fie un om bun. Cred că ăsta este lucrul cel mai important: să fie un om bun de la natură, să nu fie în stare de rău. Și să fie tolerant. Dacă ai doi oameni ambițioși într-o familie, sau doi oameni nervoși, este mai greu ca această familie să dureze.
- Dacă ați descrie „familia” printr-o imagine sau emoție, care ar fi aceasta?
Ioana Nicolaie: Pentru mine, familia este esențială. În literatură revin mereu la biografie – la mama, la frații mei, la poveștile care vin din universul meu personal. Mi se pare extraordinar că am primit darul unei familii numeroase. Iar familia formată alături de Mircea mi se pare un desen frumos. Dacă viețile noastre ar fi concentrate într-o imagine, aș spune că sunt o pictură reușită – fără stridențe, fără traume. Asta e tot ce contează.
Mircea Cărtărescu: Familia, ca și dragostea, ca și alte lucruri, este ceva intim. Este ceva intim despre care nu vorbești în public cu plăcere. Nici nu este mult de spus. Familia este ca și apartenența la un popor – ceva asumat. Nu trebuie să spui mai mult.
Le mulțumesc din inimă Ioanei Nicolaie și lui Mircea Cărtărescu pentru generozitatea cu care au împărtășit aceste fragmente din viața lor personală și pentru sinceritatea cu care au vorbit despre provocările, bucuriile și sensurile unei vieți împreună.
Într-o lume în care timpul pare tot mai fragmentat, o astfel de mărturie ne reamintește că familia este, poate, cel mai durabil spațiu de regăsire — cu sine și cu ceilalți.
Diana Mîndrilă
Nu sunt comentarii