Ioana Nicolaie este una dintre cele mai pregnante voci ale literaturii contemporane românești — poetă, prozatoare și eseistă cu o scriitură profundă, delicată și lucidă.
Cu prilejul prezenței sale la Berlin, am stat de vorbă despre reîntâlnirea cu publicul de la Târgul de Carte de la Leipzig, despre modul în care literatura română rezonează astăzi în spațiul cultural european, dar și despre Berlinul pe care l-a cunoscut cândva și orașul de acum. A rezultat un dialog generos și vibrant, în care memoria, istoria și literatura se împletesc firesc.
- Cum ați trăit reîntâlnirea cu publicul german la Leipzig? Ce fel de energie v-a înconjurat acolo?
Ioana Nicolaie: A fost o bucurie să revin la Leipzig, poate cel mai frecvent târg de carte la care am participat de-a lungul anilor — cred că am fost de șase sau șapte ori. Ultima dată am ajuns acolo cu versuri care încă nu erau publicate. În urmă cu doi ani am lansat volumul Noctiluca, dar în momentul invitației la standul Traduki cartea era încă în lucru. M-a impresionat acea lectură, pentru că atunci abia începuse războiul din Ucraina, iar poezia mea reflecta acest început dramatic. Îmi amintesc că am citit texte care atingeau direct acea realitate dureroasă. Din păcate, ne-am obișnuit cu războiul, așa cum ne obișnuim cu oroarea — ajunge să nu o mai percepem, dacă nu o vedem la televizor. Dar aceste lucruri nu dispar, ele continuă să ne îmbolnăvească lumea.
Anul acesta, târgul de la Leipzig a fost diferit. A existat un stand dedicat cărții românești, iar vânzarea de carte a fost, în sfârșit, posibilă — un pas esențial. Timp de douăzeci de ani, publicul întreba mereu de unde poate cumpăra cărțile, dar regulamentele economice nu permiteau vânzarea lor. Acum s-a găsit o soluție și toate evenimentele s-au bucurat de public numeros. Întotdeauna erau locurile ocupate. Iar acest lucru este extraordinar.
- În ce fel simțiți că literatura română rezonează cu cititorii germani de astăzi? Observați o schimbare în deschidere sau interes?
Ioana Nicolaie: Este un subiect amplu. Îmi doresc ca literatura română să fie tot mai cunoscută și mai tradusă. În anii ’90, imediat după căderea comunismului, exista o curiozitate firească față de lumea aceea închisă din care veneam. România trăise o dictatură cu specificități proprii, am avut singura revoluție sângeroasă din blocul estic și prima revoluție televizată. Apoi, în 2007, când am intrat în Uniunea Europeană, s-au deschis noi uși. S-au tradus mai mulți autori, dar valul acesta de simpatie a început, în timp, să se estompeze. Au continuat să apară traduceri, dar sporadic, iar editurile implicate sunt adesea mici, fără forță de difuzare. Asta face ca autorii români să ajungă mai greu la publicul german.
Desigur, există excepții, precum Mircea Cărtărescu, publicat de o editură importantă din Austria și cunoscut în toată lumea. Dar nu ar trebui să ne raportăm doar la astfel de exemple. Pentru majoritatea scriitorilor, drumul până la o traducere e lung, anevoios, și, de multe ori, frustrant.
Mai e și contextul actual: lumea lecturii se transformă. Inteligența artificială vine cu o forță pe care încă nu o înțelegem pe deplin. Nu știm cum va arăta literatura peste doi-trei ani. Asist uimită la proliferarea textelor generate de AI și recunosc că, instinctiv, învăț să le identific. Mă deranjează să le văd în filme, în desene animate, în articole și, mai ales, în textele acelea fade care circulă online. Cred că mulți oameni își fac acum inclusiv postările cu ajutorul AI-ului. Eu nu vreau o astfel de lume.
- Ce v-a surprins, într-un mod plăcut sau neașteptat, în această experiență — poate o reacție, o întâlnire, o emoție?
Ioana Nicolaie: Au fost multe momente frumoase, dar aș menționa două. N-am mai văzut niciodată atât de multă lume la Leipzig. Biletele fuseseră epuizate cu zile înainte de weekend. Se știa că doar cei care aveau bilet puteau intra, iar acestea costau 25 de euro. Cu toate acestea, târgul era plin de oameni care așteptau să intre. A fost un spectacol minunat. Sper ca și în anii următori oamenii să își păstreze pasiunea pentru lectură și să existe astfel de locuri de întâlnire pentru iubitorii de carte.
Al doilea moment a fost întâlnirea cu o tânără care venise de departe special pentru un autograf pe volumul meu de poezie Noctiluca. Erau doar versuri, nu un roman. M-a emoționat profund. M-am simțit recunoscătoare.
- Cum a fost reîntoarcerea în Berlin după atâta timp? Ce ați recunoscut cu bucurie și ce vi s-a părut diferit?
Ioana Nicolaie: Berlinul s-a schimbat mult — cum era de așteptat. Trăim într-un timp care modifică realitatea mai repede decât ne trăim viețile. Friedrichstraße, zona Reichstag, malul râului Spree — toate au devenit spații turistice, promenade vibrante, cum nu existau înainte.
Prima mea vizită la Berlin a fost într-o perioadă în care ruptura dintre Est și Vest era încă foarte vizibilă. Puteai vedea cu ochiul liber efectele devastatoare ale comunismului. Astăzi, când încă mai există simpatizanți ai acelei lumi, mi se pare de neînțeles. Germania a fost ruptă în două, cu oameni plecând dintr-o realitate comună, cu aceeași pregătire, dar în câteva decenii Vestul a prosperat, în timp ce Estul a rămas în urmă. Asta poate face un regim politic dintr-o țară.
Pentru mine, Berlinul rămâne un oraș drag. Aici am trăit, am iubit, am scris, am fost mereu uimită de ceva. Berlinul e locul unde timpul nu strigă. E calm și le permite oamenilor să trăiască.
- Dacă închideți ochii și vă gândiți la Berlinul de altădată, ce imagine sau amintire vi se conturează prima? Și cum se suprapune aceasta peste Berlinul de azi?
Ioana Nicolaie: Am încercat să regăsim străzile familiare, dar nu le-am mai recunoscut. Am senzația că anumite clădiri emblematice au fost placate diferit, iar acum nu se mai potrivesc cu amintirile noastre.
Punctele centrale ale orașului, desigur, au rămas: Poarta Brandenburg, Domul. Dar, vizavi de Dom, a apărut un palat care nu exista pe vremuri. Iar zona Unter den Linden – Friedrichstraße – Alexanderplatz era atunci încă ruptă, fără fluiditatea de astăzi. Zidul Berlinului făcea imposibilă comunicarea între aceste spații.
Astăzi, însă, întreaga țesătură urbană nu doar că a fost refăcută, dar a devenit impresionantă. Centrul comun al Berlinului – care a fost și centrul vechi al orașului, în jurul anilor 1900 – este acum un spațiu spectaculos. Un loc frumos, într-un oraș minunat.
Îi mulțumesc din suflet Ioanei Nicolaie pentru timpul acordat, pentru deschiderea și generozitatea cu care a răspuns întrebărilor mele și, mai ales, pentru profunzimea reflecțiilor sale. Fiecare răspuns a fost nu doar o mărturie, ci și o fereastră deschisă spre o lume care nu încetează să caute sens, poezie și umanitate.
Diana Mindrila
Nu sunt comentarii