După o experienţă de peste 12 ani, Mona Vintilă (asistent social-pedagogic în Berlin) ne-a spus cum reuşeşte să ajungă la inimile copiilor şi părinţilor emigranţi şi cum le uşurează integrarea! (Reluăm interviul din ediţia precedenţă a revistei Leute MAGAZIN, partea a II-a!)
R: Mona, cum reuşeşti să te apropii de copii? Ai o tehnică specială pentru a uşura puţin acest proces?
Mona Vintilă: Din experienţa mea, pot garanta că dacă un adult are mintea şi inima deschise ca să stea de vorbă şi mai ales să asculte(!) un copil, atunci şansele să se înfiripeze un dialog şi o relaţie de muncă stabilă cu acel copil sunt foarte mari. Copilul vrea şi are nevoie să fie auzit şi văzut. Bineînţeles că se ştie deja lucrul acesta, doar că de multe ori, din câte observ eu, mulţi adulţi ori nu ascultă destul atunci când vorbesc cu copiii, ori îi judecă şi îi corectează rapid pentru ceea ce zic. Îi ascult pe copii, într-o prima faza, fără să judec nici ce zic şi nici felul în care o zic. Dimpotrivă, preiau cuvinte din jargonul lor (e un fel de a le arăta apreciere). Pentru că e vorba de a înţelege şi a valida doar perspectiva lor, a copiilor, în primă fază. Apoi, pot interveni, dacă e nevoie, pe plan pedagogic, pot sfătui acel copil ş.a.m.d. Eu lucrez mult cu copii romi, iar în cazul acesta mă arat interesată faţă de limba lor şi îi las chiar să mă înveţe câteva cuvinte în romanes.
În altă ordine de idei, una dintre tehnicile mele preferate este Hip Hop Education, o abordare pedagogică relativ recentă, ce apelează la idei şi practici din cultura Hip Hop. Am făcut experienţe profesionale foarte bune cu această metodă şi momentan încerc să o fac cunoscută şi în rândul pedagogilor din România. Dar asta e altă discuţie.
R: Cât de receptivi sunt părinţii la sfaturile şi susţinerea ta?
Mona Vintilă: Din nou mă simt nevoită să afirm că în funcţie de capacităţile şi interesele părinţilor, se manifestă şi cât sunt ei de receptivi la sfaturile noastre. Apreciază sprijinul pe care îl oferim la completarea anumitor formulare, informaţiile pe care le dăm, fie că e vorba despre sistemul şcolar de aici, ofertele culturale şi pedagogice pentru copii şi familii oferite de Berlin, fie că vorbim despre diferenţele culturale dintre cele două ţări în contextul şcolii. Un sprijin concret pe care îl oferim, foarte apreciat de altfel, este asistenţa pe care o oferim la discuţii individuale cu părinţii în şcoli ori în grădiniţe. Ceea ce lucrăm noi acolo e mai mult decât traducere româno-germană. Suntem atenţi la nuanţele culturale din comunicare, sensibilizăm şcoala/grădiniţa de la caz la caz, pentru situaţia familiei respective, şi contribuim cumva la generarea de mai multă încredere între familie şi cadrul didactic. De asemenea lucrez mult cu Protecţia Copilului şi observ că părinţii apreciază mult când le explic cum funcţionează lucrurile aici în acest domeniu, le ia cumva din frica pe care, de multe ori, simt că o au faţă de astfel de instituţii.
R: Ştiu din discuţiile anterioare cu tine că te ocupi în mod deosebit de copiii cu situaţii mai speciale. Ţi-a fost vreodată greu să te implici în vreun caz?
Mona Vintilă: Întâi vreau să clarific ce înseamnă situaţie mai specială în contextul muncii mele. Copiii au o situaţie mai specială în sensul că fac parte dintr-o clasă socială defavorizată, marginală, caracterizată de sărăcie şi de părinţi care, în cea mai mare parte, nu au primit o educaţie formală aşa cum am primit-o noi. În plus aparţin unei minorităţi care a fost marginalizată şi persecutată câteva secole la rând (vorbesc despre minoritatea romă). Prin urmare, ei sunt copii care ajung în metropola Berlin şi trebuie să se descurce la şcoală şi în societate cu resursele limitate pe care le au. E o viaţă grea, dacă vedem lucrurile din perspectiva asta, o viaţă lipsită de confortul social pe care îl simt alţi copii din alte pături sociale superioare. Discriminarea pe baza apartenenţei la minoritatea romă afectează atât demnitatea acestor copii, cât şi capacitatea şi motivaţia lor de a învăţa. Sunt subiecte foarte complexe şi sensibile. De asemenea, părinţii, neavând resursele şi cunoştinţele necesare, nu oferă (în multe cazuri cu care lucrez) educaţia şi sprijinul de care ar avea nevoie aceşti copii, pentru că şi ei, la rândul lor, trebuie să înveţe cum să facă asta în alt fel decât o făceau până când au ajuns la Berlin. Ţinând cont de toate acestea, pot spune că da, e greu de văzut toate aceste lucruri, greu de digerat aceste circumstanţe din societate, pentru că nu e fair. E vorba despre egalitatea de şanse, iar aici până şi Germania mai are lucruri de învăţat. Iar cazurile extreme de care mă lovesc la serviciu, în care copiii sunt exploataţi în diverse feluri, sunt foarte greu de suportat şi prelucrat. Din fericire, acestea rămân o parte mică din totalul cazurilor mele.
R: Unde pot apela (la mod general în Germania) persoanele care doresc informaţii şi sprijin pentru integrare? Ce fundaţii/instituţii ai recomanda?
Mona Vintilă: Din fericire, există nenumărate insituţii, asociaţii, pagini de internet, grupuri pe social media unde părinţii pot obţine informaţii veritabile. Eu, trăind în Berlin, cunosc mai ales structurile de consiliere de aici. Minunat mi se pare faptul că la fiecare şcoală din Berlin există o Schulstation, o echipă de asistenţi sociali care pot fi un sprijin bun pentru părinţi cel puţin pe subiectul şcoală. Există ONG-uri care oferă consiliere socială gratuită în limba română, sprijin la completarea formularelor, insoţiri la instituţii etc. Ele pot fi găsite cu uşurinţă printr-o căutare pe internet chiar în limba română. Minunat de practice mi se par şi video-urile explicative în limba română de pe Facebook ale asociaţiei Kulture nim Kiez despre diverse subiecte birocratice şi administrative din Berlin şi recomand urmărirea atentă a acestora.
Citeşte partea I a interviului în revista Leute, ediţia nr. 16!
un interviu de
Diana Mîndrilă
Nu sunt comentarii