Unii o părăsesc cu inima frântă, sperând să se întoarcă cândva. Alţii pleacă fără să privească înapoi. Unii se mândresc cu ea, altora le este ruşine. Vorbesc despre România noastră. O ţară tot mai goală de români. Plecăm în masă, căutând locuri mai bune. Dar uite că străinii ne-o găsesc frumoasă. Atât de frumoasă încât ne-o adoptă şi îşi construiesc o viaţă în ea.
Marion Sievers este de origine germană, locuia în Berlin, dar a hotărât să renunţe la tot şi să înceapă o viaţă nouă în România. Să descoperim împreună ce a determinat-o să facă acest pas.
Aşa am descoperit România…
Numele meu este Marion Sievers şi sunt originară din orăşelul Heide, lângă coasta Mării Nordului, în Schleswig Holstein. După ce am terminat şcoala, am lucrat pentru casa de discuri Universal Music din Hamburg şi Berlin timp de 16 ani. Prima dată am fost în România în 2008, când soţul meu Mike a fost rugat de Firma la care lucra atunci, să implementeze un Software în biroul lor din Bucureşti. Trebuia să dureze doar câteva săptămâni, dar a ajuns să rămână acolo 2 ani.
Pentru că legătura de zbor dintre Berlin şi Bucureşti era foarte bună şi ieftină, în acea perioadă vizitam România aproape în fiecare weekend. De îndată ce aterizam, „fugeam” din Bucureşti în fiecare vineri seara, străbătând toată ţara — Delta Dunării, Bucovina, Maramureşul şi, bineînţeles, Transilvania. În aceste excursii ne-am dat seama cât de mult ne place România, ce potenţial (turistic) are ţara, şi că nu există o infrastructură turistică foarte bună cu cazare atractivă în mediul rural, cel puţin aşa am văzut noi situaţia acum 15 ani.
… apoi s-a conturat un vis
În acea vreme ne-a venit prima dată ideea de a ne face propria pensiune, dar momentul nu era tocmai potrivit pentru asta. În schimb, Mike a fost transferat din nou pentru muncă, de data aceasta la Budapesta pentru 5 ani, moment în care am renunţat la slujba mea din Berlin şi l-am însoţit. Întrucât Budapesta nu este departe de România, am continuat să vizităm ţara cu maşina până în zona Sibiului, căutând în jur potenţiale locaţii şi proprietăţi, pentru că gândul de a avea propria pensiune nu ne dădea pace. În cele din urmă am găsit ceea ce căutam în micul sat săsesc Alma Vii şi am decis să ne asumăm riscul. Nu aveam rude sau prieteni în apropiere şi nu puteam vorbi nici limba română, dar am avut în bagaj mult oprimism, ambiţie şi, bineînţeles, toate economiile noastre.
Visul a devenit realitate
Am cumpărat proprietatea în ianuarie 2014, (din fericire, legea pentru cetăţenii UE a fost schimbată în acea perioadă în avantajul nostru) şi l-am găsit pe arhitectul nostru, Jan Hüselmann, care provine din Bremen, dar lucrează de 15 ani la diverse proiecte rurale din Transilvania, inclusiv în colaborare cu Trustul Mihai Eminescu (MET). Cu ajutorul lui am numit un şef de şantier săsesc şi deja am putut iniţia diverse demersuri de aprobare.
În septembrie 2015, la timp pentru lucrările propriu-zise de construcţie, ne-am mutat din Budapesta în Transilvania, mai exact la Richiş, pentru că proprietatea noastră din Alma Vii era încă o ruină şi nu era locuibilă. Pe atunci, în Richiş locuitorii erau de mai multe naţionalităţi, cum ar fi români, olandezi, germani, elveţieni, englezi, americani, etc, aşa că am găsit rapid legături și, mai ales, sprijin pentru a ne demara proiectul.
Au apărut obstacole şi provocări…
Cea mai mare provocare a noastră pe durata celor 3 ani de şantier a fost cu siguranţă lipsa noastră de cunoştinţe de limba română, în special pentru a face faţă birocraţiei. Ne-a fost clar încă de la început că vom respecta oficial toate regulile şi reglementările, obţinând toate aprobările necesare. Nu am fi reuşit niciodată să facem asta fără ajutorul unui localnic care ne-a ajutat cu traduceri şi ne-a însoţit în toate vizitele oficiale la diferite birouri şi instituţii.
Întrucât nu am făcut niciodată un astfel de proiect în Germania, îmi este greu să spun dacă birocraţia şi sistemul din România sunt mai uşoare sau mai dificile. Multe procese şi aprobări au durat incredibil de mult pentru a fi finalizate, dar cred că asta se întâmplă adesea şi în cazul Germaniei. Într-un final am reuşit să accelerăm unele etape plătind taxe suplimentare pentru prioritate (nu mită, ci taxe oficiale). Cu toate acestea, a fost frustrant şi de neînţeles că a trebuit să aşteptăm un an ca cele două proprietăţi alăturate ale noastre, care de zeci de ani au fost folosite ca proprietate comună, să le înregistrăm în cartea funciară ca o singură proprietate.
România şi Germania nu sunt foarte diferite una de cealaltă…
Ca antreprenor în România, practic ar trebui să fii pregătit pentru că orice durează mai mult decât se estimează iniţial. Din fericire, am rezistat şi nu ne-a afectat faptul că totul s-a întâmplat cu o anumită încetineală. Am experimentat pe propria piele expresia: „Lucrurile bune necesită timp!”.
Apropo de mită — poate pentru faptul că suntem străini, dar nu ni s-a cerut şi nici nu am fost încurajaţi vreodată să dăm mită. Dimpotrivă, am avut sentimentul că am fost întâmpinaţi cu multă bunăvoinţă şi sprijin.
Multe dintre oficialităţi păreau foarte impresionate de proiectul nostru şi au dorit să ne ajute să îl facem să funcţioneze. Până acum, nici ca antreprenori, nici ca persoane fizice nu am simţit că sistemul românesc încearcă să ne facă viaţa grea. În Germania există, de asemenea, o mulţime de reglementări nerealiste şi birocratice, poate chiar mai multe ca aici. Majoritatea dintre acestea sunt impuse de UE şi, prin urmare, nu sunt foarte diferite sistemele din aceste două ţări.
…dar se disting prin diferenţa de mentalitate
Observ însă o diferenţă de mentalitate între România şi Germania. Cred că în Germania am deprins optimismul şi convingerea că putem realiza acest vis al nostru. În România există adesea o reticenţă oarecum anxioasă şi nesigură, o mentalitate de genul: „totul este mult prea greu, prefer să nu încerc.”. Chiar dacă procesele birocratice din Germania şi din România nu sunt atât de diferite, ele par să aibă un efect mult mai descurajant asupra unei mari părţi a populaţiei din România.
De asemenea, am sesizat că în cazul vecinilor noştri mai în vârstă din sat, dacă primesc vreodată o notificare oficială de la vreun birou, aceştia presupun imediat ce este mai rău şi sunt paralizaţi de frică. Cei tineri, în schimb, au mult mai puţine rezerve.
În România ne simţim liberi
Ceea ce apreciem cu adevărat la România este un anumit pragmatism, mai ales în mediul rural. Trebuie şi ţi se permite să te ajuţi singur.În general avem sentimentul că în România ne bucurăm de mai multă libertate şi de mai puţine restricţii. Se găseşte mai mult o mentalitate de tipul: „trăieşte şi lasă să trăiască şi celălat”. Eu şi soţul meu am studiat administrarea afacerilor şi marketingul. Niciunul dintre noi nu a avut o formare profesională sau experienţă în sectorul hotelier şi catering. În Germania, regulamentele şi cerinţele erau prea intimidante pentru a deschide o pensiune acolo. Aici, în România, am făcut pasul cel mare pentru că ni s-a părut mai uşor să încercăm pur şi simplu.
… într-un relief de poveste
Citeşte articolul integral în revista Leute MAGAZIN nr. 15. O găseşti AICI!
un articol de
Diana Mîndrilă
Nu sunt comentarii