Freising, cea mai veche aşezare din Bavaria, fusese oraşul în care obişnuiam să las maşina de fiecare dată când mergeam în München. Imensa parcare de la gară se lăuda c-o pădure de biciclete, iar pe străzile oraşului întâlneai şi urşi, însă din lemn; ulterior am aflat că ursul este simbolul localităţii.
Într-o seară ajunseserăm în centru, căci era-n plină desfăşurare o sărbătoare locală şi voiam să simţim spiritul bavarez. Printre construcţiile superbe se ascundea vechea Primărie a oraşului. S-au mai făcut remarcate o clădire cu margini arcuite-n partea superioară, ce părea decupată din carton, şi o biserică căreia-i crescuse un turnuleţ pe acoperiş. În piaţă trona un grup statuar înalt, înconjurat de mese şi de bănci din lemn. Străzile, aglomerate, purtau atât bătrâni cât şi tineri, toţi veseli, dar ş’un indian ce cânta la nai. Într-o tonetă din piaţă peştii stăteau nemţeşte, înfipţi în ţepuşe, aşteptând răbdători să se prăjească.
După ce ne-am dotat cu halbele de bere aferente, am luat loc la o masă şi ne-am îndreptat atenţia către scena din piaţă. În scurt timp a ‘nceput binecunoscuta muzică bavareză, presărată cu OLI-HO-LARA, iar rândurile de meseni s-au legănat la unison; ne-am unduit şi noi, ca să nu facem notă discordantă. La un momen’ dat s-a ridicat un neamţ aplaudând şi încercând un chiuit, însă s-a aşezat imediat ruşinat, sub o ploaie de priviri mustrătoare. La final, nimeni n-a lăsat gunoiul nearuncat şi nu a plecat pe mai multe cărări. Ordine şi disciplină, distracţie, dar cu moderaţie, iată spiritul bavarez!
Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, în curs de apariţie la Editura Cristian PlusArt.
Nu sunt comentarii