LEUTE

Cărţile pentru copii apărute din… dor

Cum să pleci IT-st din România şi să devii scriitor de cărţi pentru copii în Germania? Pare imposibil. Nu şi pentru Cristina Popa – domniţa poveştilor cu har – invitata Sofiei la un interviu special.

Sofia C.: Bine ai venit la Jurnal pentru copii, Cristina. Să începem cu povestea ta pe scurt. Când şi de ce ai plecat din România?

Cris Popa: Bună Sofia şi bine v-am găsit. De-abia aşteptam să stau de vorbă cu voi.

Ca să-ți răspund la întrebare, plecarea din România a ținut de conjunctură şi nu de o planificare riguroasă. Am fost şi suntem deschişi către nou şi schimbare, dar plecarea s-a datorat soțului meu, care mă tot scoate din zona de confort cu noi şi noi provocări. El şi-a dorit o ieşire din cotidian, având de foarte multă vreme un job care nu-i mai aducea provocare şi nou. Aşa că a acceptat interviuri din lumea largă şi a ajuns până la urmă în Immenstaad, la Bodensee. I-au plăcut interviul, hotelul cochet, echipa, însă zona l-a fermecat pe loc. A fost dragoste la prima vedere şi a depus multă energie în a mă convinge că schimbarea merita cu adevărat. Am renunțat la un job de care mă ataşasem poate prea mult în cadrul firmei Infineon Bucureşti şi mi-am căutat un job în zona lacului Bodensee. Lucrurile au mers repede, în IT fiind mereu nevoie de noi angajați, deşi nivelul limbii germane era la genunchiul broaştei, am compensat cu limba lui Shakespeare.

Jumătatea s-a mutat mai devremre pentru a căuta un cuib şi a-l aranja, iar eu am venit cu puiul mic la un an după, la început de 2019..

Sofia C.: Cum a fost  plecarea, ţi-a fost greu?

Cris Popa: Un DA mare, greu şi glacial, cu litere de beton.

Plecarea din ţară a fost anevoioasă sufleteşte. A fost o rupere interioară, o expulzare. Destinaţia însă, a meritat efortul şi a umplut bateriile. Peisajele din zona lacului Bodensee bucură sufleteşte şi îndeamnă la plimbare. Pe jos sau cu bicicleta, traseele abundă şi recompensează călătorul. Exuberanţa noului, descoperirea şi culoarea verde a pădurilor, viilor, câmpiilor ce se destăinuiau au luat locul tristeţii desprinderii, obişnuinţei şi culorii gri a pavajelor şi aerului din capitală.

Sofia C.: Mie mi se face dor de casa din România, de bunici, de verişori, ţie nu?

Cris Popa: Ooo, DA! Un DA sonor şi puternic cu litere de drag şi iubire. Mi-e dor, un dor nebun, adânc cum nu credeam că poate fi un dor. Am un dor cât un ocean bleumarin. Devine turcoaz după ce îi vizitez pe cei dragi şi îmi umplu sufletul cu vorbele, gesturile şi îmbrățişările lor. Însă timpul şi lipsa adâncesc acest ocean şi-i închid culoarea.

Revenind la mutare: după ce te muți într-un nou loc, euforia durează o perioadă limitată, apoi apare dorul. Dorul de casă, de familie, de prieteni, de limba maternă vorbită pretudindeni, de locurile familiare, de rădăcinile lăsate în urmă. Mulţi expaţi îşi umplu lipsa cu o căutare asiduă a altor compatrioţi care sunt doritori ca şi ei să-şi potolească dorul de ţară. Alţii rup abrupt legăturile cu ai lor pentru a se reîntregi, integrându-se în noua lume în care au păşit, forţându-se să deprindă noua limbă şi noile obiceiuri.

Prietenii buni din ţară, relaţiile vechi, de încredere au necesitat ani de sedimentare. Câte amiciţii şi relaţii superficiale au venit şi au trecut pentru a păstra un număr restrâns de prietenii solide? Reducând acest număr cu 90% ne apropiem de situaţia din afara ţării. După 3 ani şi jumătate de străinătate eu am ajuns la o variantă de mijloc şi ai mei la fel: suntem deschişi către oamenii valoroşi, cu bun simţ şi moralitate, indiferent de naţionalitatea lor.

Sofia C.: Dar cum rămâne cu dorul de limbă? Mai vorbeşti româneşte? Copila ta ce limbă vorbeşte?

Cris Popa: “Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim, Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim”.

Da, mi-e dor de limba maternă, da, vorbim româneşte şi încurajăm copila să citească şi să exerseze limba natală. La serviciu vorbim foarte mult engleză, acasă română şi cu nativii limba lui Goethe. Copila a prins dexteritate în Germană şi este foarte fluentă. Noi suntem mai puțin fluenți în germană şi lucrăm la a ne perfecționa.

În momentele de restrişte însă, când oceanul dorului capătă albastrul cel mai închis, eu mi-am creat un mecanism care a ajutat şi care implică cititul şi scrisul în limba română. Cititul cărţilor şi provocarea de a scrie cărţi în limba de baştină. Sentimentul de acasă se înfiripă când în afară de serviciu apare un hobby care să umple bateriile şi să aducă satisfacţie. Aşa au prins viaţă cărţile pentru copii: Aşii IT de mici se cresc; Despre altruism, cu Ursuleaţă şi prietenii ei; Două poveşti care au vrut să stea împreună şi calendarul în versuri, ilustrat: Mândrul calendar. Aşa au prins viaţă şi poveştile, dar şi “rimele la comandă” adunate pe site-ul domnitapovestilorcuhar.ro. Am adoptat concepul de “rimă la comandă” după ce am realizat că indiferent de tematica sau cuvintele cheie alese, rimele începeau să capete formă şi fluență, fără poticneli şi deraieri. Aşa că am început să le aştern în scris şi să le adun.

Citeşte articolul integral în Revista LEUTE, ediţia septembrie-octombrie 2022!

un articol de Sofia şi Paula Ciupag

Articolul anterior Articolul urmator

S-ar putea sa iti placa si

Nu sunt comentarii

Lasa un comentariu