De la tehnician dentar la antreprenor în domeniul construcţiilor

Pare a fi un scenariu de film sau un manuscris, dar este povestea lui. Cu urcuşuri şi coborâşuri, cu reuşite şi eşecuri, ar putea la fel de bine să fie povestea mea sau a ta.

O redăm parţial, însă exact aşa cum am primit-o pe adresa redacţiei.

“Totul a început în anul 2002. În urmă cu 4 ani terminasem facultatea de Tehnică Dentară şi deja lucrasem în acest domeniu la un dispensar dintr-un frumos oraş românesc cu aproximativ 120.000 de locuitori. Visul meu era să-mi deschid propriul laborator, însă situaţia financiară nu îmi permitea realizarea acestuia. Chiriile au început să crească vertiginos şi aparatura, chiar şi la mâna a doua, ar fi costat peste 20.000 de dolari. O sumă imposibil de obţinut în România din muncă cinstită, în 2-3 ani.

Astfel că m-am hotărât să plec; să-mi părăsesc ţara, familia, prietenii şi locul de muncă. Am mai avut o tentativă în timpul liceului, însă am renunţat la insistenţele şi lacrimile mamei.

Mi-am cumpărat biletul, m-am urcat în microbuz şi… am văzut pentru prima dată o autostradă. Drumul a fost lung şi obositor însă greul abia urma. Am ajuns într-un final în Italia, unde am fost cazat la o familie ce provenea din ţara Oaşului. Primele lucruri care mi s-au prezentat au fost combina muzicală cu orga de lumini, televizorul, patul şi frigiderul. Acesta din urma era împărţit ochiometric, în patru compartimente, prin urmare aveam dreptul la un sfert din el. Spaţiul abia îmi ajungea pentru alimentele perisabile. Borcanele, conservele, cartofii, morcovii şi alte legume şi fructe aveam să le ţin sub pat. Nu aveam o cămară, un dulap sau alt loc de depozitat. Nu încă.

Cu toate că mi s-a promis un loc de muncă, acesta nu exista. Persoana care s-a oferit să mă ajute în căutarea unui job, a refuzat să mai aibă vreun contact cu mine, reuşind să influenţeze împotriva mea mai mulţi locuitori români din acel mic oraş. (…) Am profitat de timpul de care dispuneam şi am început să învăţ limba italiană. După doar trei săptămâni reuşeam să port o conversaţie, mai stângace, dar mă descurcam să mă fac înţeles.

Mi-am făcut un obicei să citesc ziarele. Mă interesa politica şi sportul însă mă opream foarte atent la rubrica Si cerca (Anunţuri – oferte/se caută) şi, spre surprinderea mea, am găsit un anunţ în legătură cu domeniul meu, tehnica dentara. Am sunat imediat şi mi-am manifestat dorinţa pentru acest loc de muncă. Discuţia a luat o turnură neaşteptată atunci când am detaliat activitatea mea în laboratorul din Romania… Acest cuvânt fatidic – România- l-a determinat să mă refuze. (…)

“Când se închide o uşă se deschide o fereastră”

Trebuia să-mi găsesc de lucru cât mai repede şi, după vreo 20 de tentative pe la diferite fabrici şi ateliere, am schimbat strategia. Mi-am făcut câţiva amici şi am observat că majoritatea muncitorilor din acea mică localitate obişnuiau să se oprească după muncă la barul unde îşi beau il Aperitivo. Am intrat în vorbă cu ei şi, unul dintre ei care părea să fie un fel de şef de echipă, mi-a cerut numărul meu de telefon şi m-a asigurat că în curând mă va contacta superiorul lui.

Într-adevăr, în scurt timp am fost sunat de un domn care mi-a vorbit într-un dialect diferit, pe care cu greu am reuşit să îl înţeleg. Mai târziu am aflat că acesta este dialectul brescian, un amestec de italiană, franceză şi germană. Provincia Brescia face parte din regiunea Lombardia. Longobarzii (oamenii cu barba lungă) sunt defapt un popor cu rădăcini germanice, mai jos de Elba. (Vă recomand să citiţi istoria! E frumoasa şi vă va ajuta nu doar să nu repetaţi greşelile din trecut ci şi să câştigaţi încredere mai mare în voi înşivă şi să descoperiţi cât de mică este lumea asta mare.) După discuţia cu Claudio, superiorul muncitorului de la bar, am primit un job într-un domeniu nou: construcţii prefabricate din beton armat. (…)

Acolo am învăţat în timp să sudez, să programez mAşina de îndoit fierul, să manevrez motostivuitorul, macaraua şi maşina macara.

Am avut un mare avantaj datorită perioadei liceului unde am dezvoltat o pasiune pentru desenul tehnic. Am profitat de pasiunea mea într-o zi în care şeful de echipă n-a apărut, bolnav fiind, şi desenele erau deja împărţite pe secţii. Am deschis desenul şi am început să lucrez de unul singur. Ceilalţi erau atât de ocupaţi că nici nu m-au observat. Am început să pregătesc cofrajul. Erau cofraje metalice cu acţionare hidraulica. Trebuia turnat un stâlp de susţinere de 7 metri lungime şi de 60X50 cm (înălţime şi lăţime). Nu a fost uşor, dar la ora 12, înainte de pauză, eram aproape gata. Nu m-am putut niciodată adapta pauzelor lungi, aşa că am renunţat la 60 din cele 90 de minute de pauză. Când am anunţat că pot veni deja să toarne pilonul, nimeni nu m-a crezut şi au dorit să îmi vadă lucrarea. Au fost uimiţi de tehnica mea şi am fost complimentat. Am sperat că modul inedit de a lucra îmi va aduce o mărire de salariu, dar nu a fost aşa. Astfel că am hotărât să renunţ la acest loc de muncă.

După o experienţă în prelucrarea maselor plastice, m-am întors la betoane, însă pentru un salariu atractiv şi pentru o altă funcţie.

Am lăsat Italia pentru Germania

O cunoşteam pe soţia mea, încă din copilărie şi eram o pereche încă din 2004, însă nu voiam să o aduc la mine înainte să-şi termine studiile. După o facultate de Engleză-Franceză şi una de Psihologie, ajunge în Italia pentru a lucra în restaurantul/pizzeria unui patron odios, ca ospătar, dar şi la spălatul vaselor.

Norocul ne surâde în 2007, când mi s-a oferit ocazia să lucrez pentru un mare producător de automobile din Bavaria. O parte din familie mea este stabilită în Germania încă de la începutul anilor ’90. Soţul verişoarei s-a oferit să mă ajute să primesc un loc de muncă la fabrica unde lucra, asigurându-ne pentru o perioadă şi cazare. Am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri, astfel aventurându-ne într-o nouă experienţă. Deşi nu vorbeam foarte bine limba germană, am primit jobul imediat după interviu. Urma să încep în 3 Noiembrie, daca îmi aduc bine aminte. Eram deja de 2 săptămâni în Augsburg şi ardeam de nerăbdare să îmbrac salopeta cu însemnele uneia dintre cele mai apreciate maşini din lume. Din păcate, din cauza unor întârzieri date de hăţişurile birocratice din acea perioadă am pierdut locul de muncă. Am rămas din nou cu un gust amar, dar nu am disperat.

În scurt timp am început colaborarea cu o firmă de construcţii din Augsburg, unde am lucrat aproape patru ani cu Gewerbe (un fel de PFA). Experienţa dobândită în anii precedenţi mi-a oferit dreptul să îmi negociez salariul.

De la angajat la antreprenor

După un timp m-am retras, fiind hotărât să îmi înfiinţez propria firmă. Consideram că am cunoştinţele şi experienţa necesară şi eram pregătit pentru o nouă provocare. Cu fostul angajator am rămas în relaţii foarte bune. Începutul a fost greu. Diferite colaborări cu persoane neserioase m-au dezamăgit profund. Aceste trei virtuţi: calitate, punctualitate şi seriozitate au reprezentat un punct de reper în căutarea oamenilor cu care am colaborat. Greşeli am făcut şi eu şi probabil voi mai face; este omeneşte să greşim, însă mereu mi le-am asumat şi apoi le-am îndreptat.

Dragi compatrioţi din Diaspora, nu mai acceptaţi locuri de muncă mizerabile şi prost plătite dacă ştiţi că puteţi mai mult! Învăţaţi limba ţării gazdă!

Oameni buni, dacă vreţi să fiţi apreciaţi la locul de muncă şi în societate, în general, încercaţi să vă însuşiţi şi să vă dezvoltaţi aceste virtuţi: calitate, punctualitate şi seriozitate. Dacă aţi făcut-o deja şi sunteţi în continuare nedreptăţiţi, nu vă opreşte absolut nimeni şi nimic să plecaţi în altă parte. Plătiţi-vă asigurările obligatorii ca să nu plătiţi mai apoi sume imense din propriul buzunar şi, foarte important, învăţaţi limba germană! Fără ea veţi depinde tot timpul de altcineva.(…) Aceasta este povestea mea şi, probabil, povestea multora dintre voi. Vă mulţumesc pentru răbdare şi… Deşteaptă-te române!” Alec B.