4 septembrie 2010. “Eram în gara Würzburg când m-au întrebat fetele: Mami, ce facem acum? Eu, briliantă: ne mai naştem o dată.” Aşa a început povestea de emigrare a Alinei Iordan, omul şi profesionistul pe care îl veţi descoperi în următorul interviu.
R: Cine a fost copilul Alina, cine mama, cine bunica şi cine e Omul Alina Iordan?
Alina Iordan: Copilul Alina… o văd, micuţa şi rebelă, neînţeleasă şi mereu în căutarea iubirii pe care a primit-o de la mămăiţa, ancora ei în viaţă. Mama plecase, rămasă cu tatăl, locuind pe la mătuşi şi unchi, a învăţat repede că adaptarea şi spiritul supravieţuitor trebuiesc hrănite permanent. Mai tot timpul însoţită de Victor calul şi Rocky, ciobănescul german. Un spirit autodidact, cu aripile tăiate şi totuşi a reuşit să zboare. A zburat dar a rămas mică. Alina – mama foarte tânără, cu trei copii a căror cloşcă devenise, a revărsat toată iubirea în inimioarele lor. A copilărit cu ele, a învăţat să îmbrăţişeze, să împodobească un brad, să sărbătorească o zi de naştere, să spună ,,te iubesc,,. Bunica Alina este o combinaţie extraordinară de copil mic şi mare, mama cu lecţii învăţate şi care e fascinată zilnic de (momentan) doi nepoţei. “Ciocolata” iubită şi “sărmăluţa” adorată o învaţă iubirea absolută, aia cu miros de bebeluş şi sarmale (mâncarea preferată a întregii familii!), aia care o pune pe genunchi indiferent de diagnosticul medical să primească pupiceii moi şi dulci. E tot ce mi-a lipsit ca şi copil, n-am ştiut ca şi mamă şi sunt binecuvântată acum ca şi Omi (buni). Elementele astea trei formează omul Alina. Visătoare, luptătoare, sensibilă, directă, cu credinţa curgând prin vene, plimbându-se cu viaţa de mână.
R: Care au fost paşii care te-au purtat spre Germania, de ce ai plecat şi de ce ai rămas?
Alina Iordan: Am ales conştient un viitor pentru fetele mele cercetând în prealabil sistemul german de învăţământ. Nu aş fi avut ocazia dacă nu aş fi venit la sora mea, pe vremea aceea însărcinată în ţară străină, să fiu suport. Eu nu am venit în Germania ca să am de unde mă întoarce în România. Am venit să construiesc cel puţin fundaţia pentru copiii mei. Mi-am adunat tot curajul şi nebunia, cinci valize şi trei copii şi am emigrat. Iar pierderile sufleteşţi (decesul mamei, tatălui, bunicii, mătuşii preferate) nu au făcut decât să îmi întărească convingerile că locul meu e acum aici, în ţara adoptivă.
R: Viaţa ta poate fi cu uşurinţă un scenariu de film. Când ţi-a fost cel mai bine? Dar cel mai greu? Şi cum ai reacţionat în ambele situaţii?
Alina Iordan: Cel mai bine? Sunt un om care se bucură şi de frunze, deci mi-e greu să aleg, dar am în minte un moment chiar deosebit. Prima serbare a fetelor mele de la sfârşit de an şcolar în Germania. Cu lacrimi şi dragoste nemărginită le-am privit pe scenă şi ştiu că m-am gândit:,,am reuşit! Noi patru am reuşit!“ în principiu reacţionez modest, încă învăţ. În anul în care m-am mutat în Germania, o luna mai târziu de la instalare a trebuit să mă întorc să-mi îngrop mama. Aproape trei luni mai târziu pleacă spre cer prietena mea, singura care m-a ajutat la începuturi. Ştiu că aveam permanent dureri în piept. Pe care le-am retrăit mai târziu când l-am condus pe tata pe ultimul drum. De la Daniela, mătuşa mea şi mămăiţa, chiar dacă le-am pus flori pe mormânt (îngropate în aceeaşi zi, de 1 Decembrie) încă nu mi-am luat adio. Reacţia mea când sunt în impas e una şi aceeaşi. Mă gândesc la fetele mele, îmi aleg un moment cu ele unde suntem toate patru îmbrăţişate.
R: Eşti mereu cu zâmbetul la purtător şi îi îndemni pe toţi să o facă, de ce?
Alina Iordan: Am multe argumente. Şi nu vreau neapărat să zic că am eu misiunea de a aduce zâmbete pe faţă, dar ştiu că pot oferi asta şi o fac, are beneficii ştiinţific dovedite. Consider că cele mai frumoase riduri sunt cele formate de zâmbet.
R: Relaţia ta cu copilăria este una specială, care este povaţa pe care ai primit-o în familie de la bunici şi pe care o dai nepoţilor tăi?
Alina Iordan: Oh, voi pomeni şi altă dată pentru că ocupăm mult spaţiu, mămăiţa mea şţia multe proverbe şi zicători. De aceea vorbesc eu adesea în zicale. Pe unele le-am înţeles mult mai târziu. Mi-am învăţat copiii şi o să îi învăţ şi pe nepoţi cu siguranţă o lecţie ţinută des de bunica mea: când ai ieşit din casa unui om care te-a primit la el, să uiţi tot ce ai văzut sau ai auzit, nu e treaba ta. Nu-ţi place, nu te mai duci. Îţi place, te duci cu bucurie şi pleci orb şi surd.
R: Sunt oameni care aleargă permanent după faimă, realizări, obiective… Ce crezi tu că nu ar trebui să pierdem pe drumul spre succes?
Alina Iordan: Să nu pierdem din vedere costurile. Şi nu mă refer la bani.
R: Vei avea o rubrică permanentă în revista noastră. Ce nume poartă şi de ce ţi-ai dorit această rubrică?
Alina Iordan: Daaa, magic! Ţie Paula îţi mulţumesc că nu te-a făcut să râzi când ţi-am povestit ce visasem, cred că ştii cât mă bucur de existenţa a tot ce înseamnă Leute şi faptul că pot aduce un aport micuţ. Mă face să mă simt specială, binecuvântată. Eu nu îmi doresc de fel nimic pentru mine, iar Leute nu este despre mine sau despre tine, este despre oameni. Iar cu rubrica această doresc să accesez dulapuri închise ale inimilor. Sunt poate subiecte tabu, teme despre care nu prea se vorbeşte deşi nevoie este, mentalitate şi dezvoltare. Încerc să readuc la viaţă un obicei vechi, din adolescenţă mea, în care aştept scrisorile (sau email ca să fim totuşi şi puţin moderni) cititorilor şi care vor primi răspuns garantat. Nucontează cui îi e adresată scrisoarea, noi o vom îngriji cum se cuvine.
Cu oamenii prin suflet/ Mit LEUTE durch Seelen e despre sare şi piper, e despre tot ce înseamnă zilele din viaţă, aşa cum e. Nu întotdeauna cu fundiţe, dar mereu cu speranţă şi curaj.
R: Cum vezi evoluţia comunităţii româneşti din Germania?
Citeşte articolul integral în revista Leute, ediţia iulie august 2024! O poţi comanda AICI!
Nu sunt comentarii