România la pachet. Mi-e dor de mâncarea de acasă!

De ce mi-e dor de mâncarea de acasă? Este simplu. Pentru că nu e doar mâncare, e România „la pachet”.

M-am întrebat mereu de ce ni se face dor de mâncarea de acasă. De gusturi, de condimente, de mirosuri… Şi nu doar nouă, românilor, ci în general tuturor migranţilor. Altfel nu ar fi apărut magazine şi restaurante cu specific rusesc, turcesc, asiatic… şi românesc.

Cred că explicaţia nu stă în faptul că ni se face poftă pur şi simplu de ceva de acasă, nici în faptul că mâncarea de aici nu ar fi bună sau pe gustul nostru. Altceva ne face să ne fie dor şi să cerem pachet de acasă sau să luăm mâncare când ne întoarcem aici.

Este povestea. Este amintirea clipelor petrecute la noi acasă, cu familia şi cu prietenii. Micii vin la pachet cu „Mai ţii minte grătarul ăla cu X la care… vai ce ne-am distrat!”. Sarmalele vin cu „Nu o să-mi iasă niciodată ca ale mamei. O fi oala, o fi focul… nu au gustul ca ale ei”. Ciolanul vine cu „Ca cel de la ceaunul din curte nu are cum să fie, dar măcar e bun”. Cozonacul vine cu „Ce fain mirosea casa noastră de Crăciun, abia aşteptam primul cozonac să-l devorăm aşa fierbinte”. Şi câte şi mai câte.

Când despachetez parcă văd mâinile mamei sau ale surorii mele punând cu grijă totul cât mai bine ambalat, ca să nu se strice de la drum. Parcă simt şi dorul lor în fiecare hârtie, fiecare folie şi în fiecare foşnet. Sunt convinsă că nici lor nu le este mai uşor, că aceleaşi amintiri le năpădesc şi aceleaşi gânduri le încearcă. Şi parcă ne curg aceleaşi lacrimi pe cutia aia, pe geanta în care mi-au pus din nou România… la pachet.

De fapt, toate bucatele de acasă ne bucură mai întâi sufletul şi abia apoi papilele gustative. Pentru că aduc cu ele oameni, amintiri, dor. O aduc pe mama, pe tata, pe fraţi, prieteni… îi aduc pe toţi de cei care ne e dor. Da, dorul ăla care arde şi mistuie pe interior.

De asta iubim noi #mâncarearomânească, mâncare de acasă. De dor. De oameni…